Jazz-ul Românesc Îşi Aşteaptă Istoria

Scris de la 25 noiembrie 2018

Una dintre cele mai dramatice realități pe care suntem nevoiți să o suportăm de mulți ani este lipsa informațiilor, a documentelor despre un anumit domeniu cultural. Artiștii care au fost decenii la rând personalități uriașe ale scenei, ale microfonului, ale ecranului, ramân puțin cunoscuți sau total străini generațiilor tinere.

E adevărat că s-au mai publicat cronici, portrete, interviuri în presă ori în câteva cărți. Totuși, cine ar dori astăzi să-și facă o idee despre climatul interior, despre viața unor artiști geniali se va găsi în situația de a căuta în pustiu.

Din respect pentru adevăr, să mai recunoaștem că noi, românii, încă nu știm și nu vrem întotdeauna să ne prețuim valorile. Păcătuim în a nu înțelege, în a nu simți imediat un fapt de artă excepțional, irepetabil. Păcătuim prin acea vinovată superficialitate care ne împinge să ne vedem liniștiți de-a noastră viață măruntă, impasibili la clipa efemeră în care un actor, un poet, un muzician ieșiti din comun creeaza.

În privința istoriei jazz-ului românesc, situația este aproape descurajatoare. După 1945, jazz-ul a fost considerat în toate țările căzute sub dominația sovietică „arta decadentă a Occidentului în putrefacție”! Cuvântul „jazz” devenise aproape o blasfemie, nu mai putea fi folosit în presă, în programele muzicale de la radio, iar de emisiuni specializate nici nu putea fi vorba. Sigur, în localurile de lux din marile orașe se cânta jazz. Un jazz dansant, cu mult swing.

S-au realizat înregistrări la Radio, pe discuri („Electrecord”), odată cu începutul emisiunilor televizate (1957) cei mai buni instrumentiști improvizatori au intrat în platouri. Și astfel, jazz-ul rezista În România sub noua denumire „muzică de estradă” (impusa de ideologii Uniunii Compozitorilor cu sediul la Moscova). Și dacă în 1956, la Varșovia, Ministerul polonez al Culturii se număra printre organizatorii primului Festival „Jazz Jamboree” (care a avut un ecou formidabil în țara lui Chopin, dar și peste granițe), în Romania – vorba lui Johnny Raducanu – „se swinga în draci pe postul național de radio”, după ce crainica anunța programul de „muzică de estradă”!…

A urmat „dezghețul” cultural din 1964, s-au deschis cluburi, la Radio și Televiziune jazz-ul și-a recăpătat numele adevărat, supervedete americane (în cap cu Louis Armstrong) au concertat la București, muzicienii români au demonstrat câ nu se cânta doar jazz american în România, ci și jazz românesc. A urmat Festivalul Național de Jazz de la Ploiești (1969-1971), Festivalul Internațional de la Sibiu (din 1974 pâna în zilele noastre), foarte multe concerte și recitaluri organizate (cu eforturi și umilințe greu de imaginat) de entuziaști din Cluj, Timișoara, Costinești, Brașov, Iași, Bistrița. Au fost editate și vreo 25 de discuri (în tot atâția ani!).

Problema o constituie lipsa documentelor, a informațiilor despre o jumătate de secol de jazz în România. Presa cotidiană, revistele de cultură au găzduit extrem de rar cronici de concert, de disc, medalioane, analize, eseuri sau interviuri pe aceasta temă. „Contemporanul” din vremea lui George Ivașcu, „România literara” de pe timpul lui Nicolae Breban, „Saptamâna” lui Eugen Barbu sau „Flacăra” condusă de Adrian Păunescu au înserat foarte rar și cu mare zgârcenie câte o notiță informativa despre concerte extraordinare care ar fi meritat transpuse pe disc oriunde în lume. Singur „Secolul XX” a cuprins, în martie 1965, o istorie a jazz-ului alcătuita de Cornel Chiriac.

Pe parcursul anilor, aproape toți marii muzicieni de jazz au emigrat. Unii au murit. Cât au trăit în țara, nimeni nu i-a intervievat, nimeni nu a scris despre ei precum ar fi meritat. Foarte multe documente s-au pierdut, s-au distrus. Cei câțiva rămași în țară (din vechea generație) au început să uite sau nu mai vor să-și amintească. Arhivele Radioului și Televiziunii nu sunt cercetate, reconstituirea și identificarea înregistrarilor necesitând munca unei echipe de cunoscatori în domeniu, întinsă pe ani întregi. Cine ar putea plăti efortul și acribia ieșite din comun spre a salva puținul care mai poate fi salvat?

Și-atunci, cine va scrie istoria jazz-ului românesc?

Etichetat ca

Opinii

Lăsați un Răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Continuați lectura

Valori Românești Radio

Pentru că avem

Piesa curentă

Titlu

Artist

Program curent

Program curent

Background